Diagnoză asupra implementării sistemului de colectare selectivă a deşeurilor la nivelul instituţiilor publice centrale din România

IPP Diagnoza colectare selectiva a deseurilor

Reciclarea deşeurilor constituie în orice stat dezvoltat din punct de vedere economic şi civic, o oglindă a gradului de civilizaţie al societăţii respective. Pe lângă infrastructura pe care instituţiile statului trebuie să o pună la dispoziţie, în realitate modul în care ne raportăm la necesitatea colectării selective în vederea reciclării deşeurilor exprimă foarte bine măsura în care indivizii din respectiva societate se comportă faţă de mediul în care convieţuiesc.

Anual, pentru România, obiectivul de reciclare a deşeurilor (sticlă, hârtie şi carton, metal şi plastic) creşte progresiv până în 2013 astfel încât dacă în anul 2010 acesta era 42%, pentru 2011 este 46%, pentru 2012 este 50% pentru ca în 2013 să ajungă la 55%. La momentul actual, aşa cum declara chiar Ministrul Mediului şi Pădurilor, Laszlo Borbely, într-o conferinţă de presă din 6 aprilie 2011, numai 1% din cantitatea totală de deşeuri se valorifică, România reuşind să atingă numai în cazul plasticului ţinta de reciclare asumată (40%)^[1].

De aceea subliniem faptul că, în scopul îndeplinirii acestor obiective, România a adoptat legislaţia corespunzătoare în cadrul căreia se numără un act normativ referitor la obligaţia colectării selective a deşeurilor în instituţiile publice, anume legea nr. 132/2010. Măsura în care prevederile acestei legi sunt respectate şi asumate de către instituţiile/autorităţile publice precum şi posibile propuneri de îmbunătăţire a acesteia constituie subiectul principal al prezentului material. Cum România nu excelează în general în ce priveşte aplicarea normelor legale, asemenea evaluări post-adoptare lege sunt foarte utile legiuitorului pentru corectarea prin pârghii legislative sau instituţionale, oricărei deficienţe în materie.

Astfel, evaluarea stadiului implementării legii nr. 132/2010 privind colectarea selectivă a deşeurilor în instituţiile publice reprezintă un bun prilej pentru determinarea celerităţii cu care autorităţile publice aplică prevederile legale. De asemenea, se pot identifica anumite disfuncţionalităţi în aplicarea acestei legi, care în lipsa unei analize comparative nu ar fi ieşit în evidenţă. Astfel de analize sunt necesare în mod constant întrucât numai aşa se pot observa punctele slabe sau nefuncţionale şi se pot îmbunătăţi sau modifica pe parcurs.